Sări la conţinut

Anul 63 î.e.n: Conflictul dintre Cicero și Catilina

Lucius Sergius Catilina

Lucius Sergius Catilina a fost un aristocrat falit și nemulțumit, arhitectul unui complot, sau cel puțin așa se credea a fi, care a urmărit să îi asasineze pe conducătorii aleși ai Romei și să dea foc clădirilor administrative, prin acest fapt urmărind să anuleze toate datoriile, ale bogaților dar și ale săracilor.

Marcus Tullius Cicero

Marcus Tullius Cicero a fost un orator celebru, filosof, preot, poet, politician, om de spirit și povestitor. Discursurile, eseurile, scrisorile, anecdodete și poezia lui Cicero au umplut zeci de volume de text modern tipărit până în zilele noastre. Nimeni altcineva din Antichitate până la sfântul creștin, teologul prolific și observatorul de sine curios Augustin- ci 450 de ani mai târziu- nu s-a bucurat de o asemenea documentare publică și private a vieții, încât biografia lui să poată fi reconstituită plauzibil în termini moderni. Și prin scrierile lui Cicero, prin filtrul ochilor și al prejudecăților sale, cunoaștem lumea romană a secolului I î.e.n, precum și o mare parte a istoriei cetății de până în vremea lui. Anul 63 î.e.n a reprezentat placa turnantă a carierei sale, pentru că lucrurile nu i-au mai mers niciodată chiar atât de bine după aceea.

 A fost una dintre țintele predilecte pentru asasinare, acesta fiind asasinat în anul 43 î.e.n la ordinul lui Marc Antoniu, fostul general al lui Cezar. Cariera avea să i se încheie brusc după douăzeci de ani și lamentabil. Încă încrezător în propria importanță, cu un nume cu care ai fi putut din când în când să pui câte ceva la cale, dar nicidecum în rândul întâi al politicii, Cicero a fost ucis în contextul războaielor civile care s-au succedat după asasinarea lui Cezar în anul 44 î.e.n, iar capul și mână dreaptă i-au fost înfipte în țăruși în plin centru al Romei ca să le vadă bine toți, și să le  terfelească și mutileze.

Abominabila moarte a lui Cicero a prefigurat o revoluție încă și mai mare în secolul I î.e.n, care a pornit de la o formă de putere politică populară, chiar dacă nu tocmai o ”democrație”, și s-a încheiat cu instalarea unui autocrat pe tron și trecerea Imperiului Roman sub autoritatea unui singur om.

Cicero este omul care nu înceta să își folosească talentele oratorice pentru a se lăuda cu felul în care deconspirase sinistrul complot al lui Catilina și salvând el însuși statul, acel moment fiind considerat momentul său de glorie.

8 noiembrie 63 î.e.n

Conflictul dintre Cicero și Catilina a fost, în parte, o ciocnire a ideologiei și ambițiilor politice, dar și o ciocnire între niște oameni proveniți din medii foarte diferite. Amândoi s-au aflat la vârful politicii  romane sau foarte aproape de acesta, dar aici se opresc toate similititudinile dintre ei. Ba chiar, carierele lor contrastante oferă o ilustrație vie a cât de variată ar putea să fie viața politică a Romei din secolul I î.e.n.

Catilina, revoluționarul ratat, avusese un start în viață, ca și în politică, mai convențional, mai privilegiat și, după toate aparențele, mai sigur. Provenea dintr-o familie veche și distinsă, care își trasa linia descendenței până cu secole întregi în urmă, ajungând la părinții-fondatori legendari ai Romei. Catilina însuși avusese o carieră de success, fiind ales într-o serie de funcții politice de mai mică anvergură, dar în anul 63 î.e.n ajunsese în pragul falimentului. Un șir de crime îi fuseseră atribuite, de la faptul că și-ar fi omorât prima soție și propriul fiu, până la orgii sexuale cu o preoteasă vigină. Dar indiferent care i-au fost viciile costisitoare, problemele sale financiare se datorau, parțial, repetatelor încercări de a se face ales drept unul dintre cei doi consuli- cea  mai puternică funcție politică de la Roma.

Alegerile de la Roma se puteau transforma în afaceri foarte costisitoare. Mizele erau mari în tot cazul. Cei care se bucurau de succes în alegeri aveau șansa de a-și recupera investițiile, pe căi legale sau ilegale, folosindu-se de pârghii ale funcției. Cei care nu reușeau se afundau și mai mult în datorii. Aceasta era situația lui Catilina, după ce fusese înfrânt în alegerile anuale pentru consulat.

Aliindu-se cu alți aventurieri din clasa conducătoare, aflați în aceleași dificultăți ca și el, a încercat să obțină sprijinul sărăcimii nemulțumite din interiorul cetății, totodată constituindu-și o armată de strânsură în afara ei. Și s-a lansat într-o nesfârșită sarabandă a promisiunilor de a șterge datoriile, una dintre cele mai demne de dispreț forme de radicalism în ochii latifundiarilor din Roma, și de amenințări de lichidare a politicienilor din frunte și de a da foc Romei întregi.

Față de Catilina, Cicero era cu totul alt soi. Provenea dintr-o familie de latifundiari bogați, la fel ca toți politicienii de prim rang de la Roma. Dar el își avea originile în afara capitalei, în orășelul Arpinum, situat la circa o sută de kilometrii de Roma, ceea ce înseamnă o zi de mers, la nivelul mijloacelor de călătorie din Antichitate. Până la Cicero nimeni din familia sa nu s-a bucurat de vizibilitate politică pe scena romană, decât pe plan local.

Cicero a început să primească informații concrete despre un complot criminal. De mult îi ajungeau la ureche scurgeri de informații, prin intermediul amentei unuia dintre ”acoliții” lui Catilina, o anume Fulvia, care devenise, mai mult sau mai puțin agent dublu. Acum, grație unei trădări din tabăra adversă, cu complicitatea bogătașului Marcus Crassus, intrase în posesia unui vraf de scrisori care îl incriminau nemijlocit pe Catilina și se refereau la cumplita vărsare de sânge plănuită, informații curând suplimentare cu o serie de rapoarte clare, despre adunarea unor trupe înarmate la nordul orașului, menite să sprijine insurecția.

După ce a fost dejucat, datorită unui pont venit de la Fulvia, o tentativă de asasinat care avea să aibă loc pe data de 7 noiembrie, Cicero a convocat Senatul în ședință pentru ziua următoare ca să-l poată denunța în mod formal pe Catilina și să-l sperie suficient de tare încât acesta să fugă din Roma.

Senatul dăduse un decret prin care îl împuternicea pe Cicero în calitate de consul să ia toate măsurile pentru ca statul să nu fie prejudiciat.

Istoria Romei antice pleacă de la mijlocul secolului I î.e.n., și începe cu promisiunile unei revoluții, cu o conspirație teroristă care amenință să distrugă orașul, cu operațiuni secrete și tirade politice, cu o bătălie dată între romani și foști romani și cu cetățeni luați pe sus și executați sumar în interesul înalt al siguranței statului.

În ziua de 8 noiembrie senatorii l-au ascultat pe Cicero, dezlănțuit împotriva lui Catilina, lansând un atac fulminant și bine informat. A fost un amestec de furie, indignare, autocritică și după toate aparențele dovezi concrete.

conflictul

Foto: Discursul lui Cicero ținut în Senat

Catilina se prezentase în persoană să facă față acuzațiilor. Le-a cerut senatorilor să nu creadă chiar tot din ce li se spunea și a luat în zeflemea originile modeste ale lui Cicero însuși, comparându-le cu distincția și cu splendidele reușite ale propriilor strămoși. Dar nu se putea să nu realizeze că ajunsese într-o situație disperată. Peste noapte a părăsit orașul.

Între timp Cicero a organizat o mișcare prin învăluire, prin care i-a demascat pe complotiștii rămași în continuare în cetate. Urmările au fost arestări, plus obișnuitele scuze câtuși de puțin convingătoare. Când locuința unuia dintre complotiști a fost găsită burdușită de arme, individul a zis că este nevinovat, armele fiind acolo pentru că era pasionat de colecționarea de arme.

Pe 5 decembrie Cicero a convocat iar Senatul pentru a discuta ce era de făcut cu oamenii aflați în arest. De data asta senatorii s-au adunat în templul zeiței Concordia sau Armonia, semn evident că starea nu era prea armonioasă.

Iulius Cezar a venit cu propunerea îndrăzneață ca toți complotiștii să fie întemnițați, fie potrivit unei relatări până când ar fi putut fi judecați corespunzător, după ce situația de criză era depășită, fie potrivit altei relatări, pe viață. Sentințele privative de libertate nu erau pedepsele preferate în lumea antică, unde închisorile nu erau cu mult mai mult decât niște locuri în care erau ținuți condamnații înaintea execuțiilor.

Amenzile, exilul și moartea constituiau repertoriul obișnuit al pedepselor în Antichitatea romană. Dacă Iulius Cezar a susținut cu adevărat pedeapsa cu închisoarea pe viață în anul 63 î.e.n, a fost probabil pentru prima oară în istoria Occidentului când această soluție a fost pusă pe tapet ca fiind o alternativă la pedeapsa cu moartea chiar dacă fără succes.

Bazându-se pe decretul care-i conferea lui însuși puteri discreționare și pe sprijinul, exprimat prin vociferări vehemente, al multor senatori, Cicero a ordonat ca respectivii complotiști să fie sumar executați, fără să organizeze măcar un simulacru de proces. Triumfător, el a proclamat moartea lor în fața mulțimii care-l ovaționa, pronunțând un singur cuvânt, devenit un celebru eufemism: Vixere- ”au trait”, adică sunt morți.

În decurs de câteva săptămâni, legiunile romane au învins armata de strânsură a nemulțumiților lui Catilina în Italia de Nord. Catilina însuși a căzut pe câmpul de luptă ca un brav în fruntea oamenilor săi.

Înfrângerea lui Catilina s-a constituit oricum într-o victorie notabilă pentru Cicero, iar sprijinitorii săi l-au proclamat pater patriae, adică ”părintele patrie”, una dintre titulaturile cele mai impunătoare  și gratificante pe care le puteai primi într-o societate profund patriarhală cum era cea romană. Dar succesul i s-a întors rapid împotrivă. Chiar din ultima zi de consulat, doi dintre oponenții politicii l-au împiedicat să-și țină alocuțiunea obișnuită de rămas-bun în fața unei adunări de cetățeni romani. După câțiva ani, în 58 î.e.n, poporul a votat, în termeni generali pentru expulzarea oricui a dat vreodată morții un cetățean care nu fusese judecat. Cicero a părăsit Roma, chiar înainte ca o nouă lege să fie votată, care îl menționa în mod special pe el, nominal, pentru a fi exilat.

În anul 58 î.e.n., adversarii lui Cicero au susținut că, oricare i-ar fi fost autoritatea pe care pretindea c-o primise în baza decretului de prevenire a terorismului, emis de Senat, prin faptul că-i executase pe adepții lui Catilina călcase în picioare dreptul fundamental al oricărui cetățean roman la un proces corespunzător. Cariera lui Cicero nu și-a mai revenit niciodată pe de-a întregul.

conflictul 2

Foto: Conflictul dintre Cicero și Catilina s-a transformat într-o sursă de umor în epoca modernă. Aici, Cicero este o parodie a indignării politice de secol XIX, Catilina- un bandit, iar câțiva dintre senatori au și adormit.

Sursa: Beard, Mary. SPQR: O istorie a Romei antice. Bucureşti : Trei , 2017

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: