Polonia a jucat un rol distinct în Al Doilea Război Mondial. Conflictul cel mai devastator din istoria omenirii a început la 1 septembrie 1939, când Hitler şi Al Treilea Reich au atacat această ţară. Polonezii au participat la conflagraţie din prima până în ultima zi. În 1939 aveau împotriva lor două puteri totalitare, căci Stalin, aliat cu Hitler, i-a atacat dinspre est.

Foto: historia.ro

În perioada interbelică, Republica Polonă renăscută în 1918 se afla într-o situaţie geopolitică dificilă:era un stat mare (cu o suprafaţă de 388.634 km2 şi o populaţie de 32.100.000 în 1931), cu graniţe întinse, greu de apărat, şi înconjurat, cu excepţia României şi a Letoniei, de vecini ostili:Uniunea Sovietică, Germania, Cehoslovacia şi Lituania.

Adversari şi aliaţi

Adversarii tradiţionali ai Poloniei erau Germania, care nu s-a putut împăca cu pierderea teritorilor estice (ocupate de Prusia la sfârşitul secolului al XVIII-lea, când Polonia a fost împărţită între Rusia, Austria şi Prusia), şi Uniunea Sovietică, care vroia să-şi ia revanşa pentru pierderea războiului din 1919-1921 şi folosea în acest scop mişcarea comunistă subversivă. De aceea, Polonia întreţinea o armată mare – de peste 270.000 de ofiţeri şi soldaţi pe timp de pace. Securitatea ei se baza şi pe alianţele militare cu Franţa şi România. Conducătorii polonezi erau convinşi că ameninţarea principală venea din partea Uniunii Sovietice conduse de Stalin şi subordonau politica de apărare acestui principiu. Aceasta nu s-a schimbat nici după încheierea pactului de neagresiune polono-sovietic în 1932, prelungit în 1934 pentru încă zece ani.

Germania, care în urma tratatului de pace de la Versailles dispunea de o armată de doar 100.000 de soldaţi, a fost privită mult timp la Varşovia ca fiind mai puţin ameninţătoare. Acest lucru s-a schimbat în ianuarie 1933, după venirea la putere a lui Adolf Hitler, care solicita revizuirea graniţelor stabilite la Versailles. Şeful politicii poloneze, mareşalul Józef Pilsudski, a sondat în secret posibilitatea unui atac preventiv asupra Germaniei, dar dezinteresul Franţei l-a împins să accepte oferta Berlinului (Hitler avea nevoie de timp ca să-şi întărească puterea şi să-şi dezvolte armata). În ianuarie 1934, Polonia şi Germania au încheiat un tratat de neagresiune. Piłsudski şi-a dat seama că în câţiva ani statele totalitare vecine vor deveni agresive:„Stăm pe două scăunele – asta nu va dura mult. Trebuie să ştim (…) când şi de pe care vom cădea mai întâi”. După moartea lui Piłsudki, în 1935, conducerea politicii de apărare a Poloniei a fost preluată de generalul Edward Rydz-Śmigły, avansat la gradul de mareşal în 1936.

Tunuri poloneze anti-tanc, model 36, calibru 37 mm. Modelul a fost produs sub licenţă de la compania suedeză Bofors. În 1939 au fost o armă foarte eficientă împotriva tancurilor germane.

Politica agresivă a lui Hitler provoca o nelinişte crescândă la Varşovia: denunţarea tratatului de la Versailles şi introducerea serviciului militar obligatoriu (1935), remilitarizarea Renaniei (1936), Anschluss-ul (1938), ocuparea regiunii sudete (1938). La fel şi atitudinea democraţiilor occidentale – Franţa şi Marea Britanie, care tacit au fost de acord cu încălcarea ordinii stabilite la Versailles, dând uneori chiar şi o mână de ajutor, aşa cum s-a întâmplat la conferinţa de la Munchen, din septembrie 1938, când au dat Germaniei regiunea sudetă, fără ca măcar Cehoslovacia să fie consultată.

Din nefericire, Polonia a participat şi ea la împărţirea Cehoslovaciei, ocupând regiunea Zaolzie, locuită în majoritate de populaţie poloneză. Deşi această acţiune nu a fost convenită de comun acord cu Berlinul, a pus totuşi autorităţile polone pe acelaşi plan cu Hitler. Urmările strategice au fost de asemenea negative. În primăvara anului 1939, după includerea Cehiei şi Moraviei, locuite de populaţie germană, în graniţele Germaniei, şi apariţiei Slovaciei ca stat dependent de Berlin, flancul sudic al Poloniei, măsurând aproape 1.000 km, a rămas descoperit. N-au mai existat resurse suficiente şi nici timp pentru a pregăti apărarea lui.

Polonia a devenit următoarea ţintă a lui Hitler. Dictatorul german dorea s-o atragă în sfera sa de influenţă şi să forţeze nu numai obţinerea acordului privind alipirea oraşului Danzig/Gdansk (administrat de Societatea Naţiunilor) la cel de-Al Treilea Reich, ci şi conexiunile rutiere şi feroviare extrateritoriale, prin coridorul polonez către Prusia Orientală. Acceptând aceste condiţii, Polonia ar fi fost redusă la rolul de vasal al Berlinului.

Autorităţile poloneze nu au acceptat propunerea germană şi nici nu s-au speriat de ameninţări. Înfuriat, Hitler a ordonat în martie 1939 începerea pregătirilor pentru invazie. Trebuie subliniat că Polonia a fost primul stat care s-a opus strategiei hitleriste a cuceririlor fără război.

Strategia Blitzkrieg-ului

În 1939, Wehrmacht-ul era cea mai modernă armată din lume. Parţial motorizată, dispunea de o puternică forţă ofensivă – 15.000 de tunuri şi mortiere şi 3.000 de tancuri. Avea, de asemenea, sprijinul aviaţiei moderne.

Dar cel mai mare atu al armatei germane era doctrina „războiului fulger” (germ. Blitzkrieg). Aceasta se baza pe spargerea apărării adversarului prin atacurile tancurilor susţinute de infanteria motorizată, artilerie şi aviaţie. Coloanele blindate înconjurau adversarul pe flancuri, ieşeau în spatele acestuia şi tăiau liniile de comunicaţie. „Războiul fulger” înlesnea Wehrmacht-ului progresul rapid, scurta timpul campaniei, limitând pierderile şi consumul rezervelor. Distrugea, de asemenea, moralul adversarului.

Planul de agresiune împotriva Poloniei (cu numele de cod „Weiss” – Alb) presupunea scindarea forţelor poloneze provenind din regiunile Pomerania, Prusia Orientală şi Silezia, care trebuiau să se grupeze în regiunea Varşoviei. În faza a doua, forţe puternice dinspre nord şi sud trebuiau să se închidă ca într-un cleşte în regiunea Brest-Litovsk (Brześć) pe râul Bug.

Citește mai departe: www.historia.ro