Conferința de Pace de la Paris a început la 5/18 ianuarie 1919, având drept obiectiv dezbaterea noii configurații politico-teritoriale și rezolvarea complicatelor probleme economico-financiare rezultate din Primul Război Mondial. La ea, alături de România, au participat alte 26 de state.

Conferința avea ca scop elaborarea și semnarea tratatelor de pace între statele învingătoare (cu excepția Rusiei, atunci în plin război civil) și cele învinse în Primul Război Mondial. Președintele Conferinței a fost proclamat delegatul Franței, țară gazdă : Georges Clemenceau. Șeful delegației române a fost prim ministrul Ion I. C. Brătianu (până la demisia din fruntea delegației române, la 12 septembrie 1919).

Organismele cele mai importante ale Conferinței au fost „Consiliul celor Zece”, format de șefii de stat și de guvern și din miniștrii de externe ai SUA, Franței, Marii Britanii , Italiei și Japoniei, și „Consiliul celor Cinci” , în care au intrat numai șefii de stat și de guvern ai Puterilor Aliate. Deoarece Japonia era interesată doar de problematica Extremului Orient, cele mai multe chestiuni au fost rezolvate și dezbătute în cadrul „Consiliului celor Patru”, între Clémenceau (Franța), Wilson (SUA), Lloyd George (Marea Britanie) și Vittorio Emanuele Orlando (Italia). Reprezentanții principali ai României la Conferința de Pace au fost: prim-ministrul Ion. I. C. Brătianu, ministrul plenipotențiar N. Mișu, la care s-au adăugat ministrul transilvănean Alexandru Vaida-Voevod, miniștrii Victor Antonescu și Diamandy.

Toate provinciile românești noi alipite au avut trimișii lor la Paris, Basarabia fiind reprezentată de Ioan Pelivan. La Conferința de Pace România mergea ca stat unitar naţional, constituit din teritoriile locuite dintotdeauna de români. Actele fundamentale, cu valoare de lege, care legitimau acest statut rezidau din hotărârile plebiscitare din martie, noiembrie si decembrie 1918, precum şi din convenţiile încheiate în august 1916 cu Antanta în baza cărora România participase la războiul unităţii naţionale.

Fără pretenţia de a detaşa problema Basarabiei de ansamblul problemelor româneşti discutate la Conferinţa de pace, trebuie să recunoaştem că ea a avut o nuanţă cu totul specială legată de soluţionarea generală a „problemei ruse’”. La Paris România urma să trateze problema Basarabiei în mod separat, deoarece teritoriul provinciei nu aparţinuse unui stat inamic Antantei, cum era cazul Transilvaniei, Bucovinei şi Banatului, teritorii aflate în Imperiul Austro-Ungar, ci unui fost aliat.

Rusia nu participa însă la Conferinţă şi, din acest motiv, în tratativele vizând problema rusă, plenipotenţiarii aliaţi au aplicat o diplomaţie care le-a asigurat iniţial propriile interese şi abia după aceea au procedat la soluţionarea ei propriu-zisă. Abordarea problemei Basarabiei în timpul Conferinţei de pace a dezvăluit două elemente esenţiale. 1.Valorile sale permanente, de ordin istoric, geografic şi etnic, oprimate în secolul 19, dar care au reapărut în baza puterii naturale odată cu revoluţia rusă, valori care au fost recunoscute de civilizaţia europeană. 2. Consideraţiile de oportunitate politică legate de apartenenţa Basarabiei la problema rusă şi relaţiile României cu Marile Puteri, care au tratat problema Basarabiei în funcţie de interesele sale în alte probleme.

Analiza acestor două aspecte explică de ce într-un stadiu incipient, în ajunul deschiderii Conferinţei de Pace, justeţea alipirii Basarabiei la România nu trezea nici o îndoială Marilor Puteri, iar ulterior, pe parcursul desfăşurării lucrărilor, această problemă a fost transformată într-un caz special. Chestiunea Basarabiei a fost soluționată favorabil cauzei românești prin două decizii: în seara zilei de 3 martie 1920, Consiliul Suprem remitea guvernului român “Hotărârea Consiliului Suprem asupra Basarabiei’’, prin care se arăta că nu exista nici un motiv pentru a întârzia reglementarea chestiunii Basarabiei; la 28 octombrie 1920, după ce a semnat Tratatul colectiv asupra frontierelor, care stipula recunoaşterea graniţelor comune între statele ce obţinuseră teritorii în urma dezmembrării monarhiei dualiste, România primea din partea Consiliului Ambasadorilor tratatul care recunoştea Unirea Basarabiei.

Sursă: Octavian Țîcu