Statalitatea ucraineană are o istorie mai veche, dar şi aceasta este cu mari întreruperi temporale şi cu încă mai mari semne de întrebare. Primele dintre ele este puse chiar în faţa denumirii statului, poporului şi a provenienţei sale.

Toponimicul „Ucraina” nu era denumirea unei ţări, ci a unei regiuni sau, mai exact, astfel era arătată poziţia ei geografică. „Ucraina” (cuvînt derivat din „u kraia” sau „okraina”) din limba rusă se traduce:„la periferie”, „la margine” sau pur şi simplu „periferie”. Rădăcina acestui cuvînt este „krai” – „margine”. Teritoriul a fost un important centru de culturã slavã timpurie în Evul Mediu.

Istoricul Gruşevski a afirmat că oraşul Kiev a fost fondat în perioada în care zona traversată de cursul mijlociu al Niprului era parte a statului Hazaria, pornind însã de la legende, nepãstrându-se vreo atestare documentarã. Hazari au pierdut Kievul în 882, oraşul fiind cucerit de conducătorul vareg Oleg, care a pus bazele dinastiei Rurikide.

În acea perioadă, teritoriul Ucrainei era locuit de mai multe triburi slave (polanii, drevlianii, severianii, ulicii, tiverianii, croaţii albi şi dulebeţii). Kievul era plasat la intersecţia unor importante rute comerciale şi a prosperat ca centru politico-economic al Rusiei Kievene. Cunoscut şi sub numele de Rutenia, Rusia Kieveanã era în secolul al XI-lea cel mai vast stat european. Numele de „Ucraina” îl gãsim pentru prima datã în cronicile din secolul al XII-lea.

Acceptarea creştinismului a avut loc în 988, factorul hotărâtor al procesului de creştinare al Rusiei Kievene a fost domnia marelui cneaz Vladimir cel Mare. Fundamentele legale ale slavilor de răsărit au fost puse de Iaroslav I cel Înţelept, cel care a publicat colecţia de legi Pravila rusă, legi care au rezistat ocupaţiei lituanieno-polone a teritoriilor rutene.
În 1169, Kievul a fost jefuit de cnezatul Vladimirului, pentru ca mai apoi să fie pustiit de atacurile cumanilor şi mongolilor din secolele al XII-lea şi al XIII-lea, care subjugã în cele din urmă toate statele de pe teritoriul Ucrainei (1239–1240). Unul dintre statele succesoare a fost Galiţia-Volînia, care intrã în conflict cu Regatul Poloniei şi Marele Ducat al Lituaniei.

În timpul secolului al XIV, Polonia şi Lituania au purtat o serie de războaie împotriva mongolilor, iar cea mai mare parte a Ucrainei a trecut sub controlul acestor două puteri.

După actul de unire dintre Polonia şi Lituania (Lublin, 1569), regiunea a fost colonizată cu polonezi, germani, armeni şi evrei. Ucraina a trecut sub administrarea poloneză, devenind parte a teritoriilor Coroanei poloneze. Ţăranii ruteni (ucraineni, dar şi de alte naţionalităţi), care au fugit pentru a nu ajunge iobagi, au devenit cunoscuţi cu numele de cazaci, care au întreprins în 1648, revolta care s-a dezvoltat într-un adevărat război de independenţă.

Precursorul statului ucrainean contemporan, (Armata Zaporijiană) a căutat să se pună sub protecţia Rusiei prin semnarea unui tratat în 1654, Tratatul de la Pereiaslav, prin care cazacilor le era recunoscută autonomia internă. Guvernarea directă a ţarilor a înlocuit treptat, de-a lungul a mai multor decenii, statutul de autonomie al Ucrainei. După Împărţirile Poloniei din 1772, 1793 din 1795, Galiţia a trecut sub administraţia Austro-Ungariei, restul Ucrainei revenind Rusiei.

Dupã primul rãzboi mondial, în care Teritoriul Ucrainei a fost teatrul de luptă al armatelor Imperiului German, Austro-Ungre, a Armatei Roşii bolşevice, a „albilor” lui Denikin, a celei poloneze şi a anarhiştilor lui Nestor Mahno, liderii polonez Józef Piłsudski şi ucrainean Simon Petlura au semnat tratatul de la Varşovia din 1920, prin care s-a încercat alungarea bolşevicilor din Ucraina în timpul Operaţiunii „Kiev”, operaţiune nereuşitã.

Mai mult, dupã Tratatul de la Riga din martie 1921 teritoriile ucrainene de la vest de râul Zbruci au fost încorporate în A doua Republică Poloneză, iar restul a devenit parte a URSS-ului ca RSS Ucraineană.

În perioada interbelicã s-a încercat punerea în aplicare a unui program intens de ucrainizare:dezvoltarea rapidă a sistemului de învăţământ în limba ucraineană, noi edituri şi publicaţii în limba ucraineană, folosirea limbii ucrainene a fost încurajată la toate nivelurile, a fost înfiinţată biserica ortodoxă naţională autocefală ucraineană.

Colectivizarea a afectat profund Ucraina, sovieticii colectatând în unele cazuri cantităţi atât de mari de cereale din hambarele fermelor colective, încât foametea a devenit un fenomen răspândit la nivel naţional. Perioada industrializării şi colectivizării a coincis cu o vastă campaniei împotriva „deviaţiilor naţionaliste”, care s-a tradus în Ucraina printr-un atac făţiş împotriva elitelor politice şi culturale. Odată cu stoparea politicii de indigenizare în 1931, a fost declanşată rusificarea tuturor sectoarelor vieţii ucrainene.

În cel de-al doilea rãzboi mondial ucrainenii au participat la unele dintre cele mai mari bătălii ale celui de-al Doilea Război Mondial precum încecuirea de la Kiev din 1941, asediul Odesei sau forţarea Niprului din 1943. În primele decenii după încheierea războiului, RSS Ucraineană nu număi că a depăşit toate nivelurile producţiei industriale interbelice, dar a devenit vârful de lance al puterii sovietice. Ucraina şi-a proclamat independenţa pe 24 august 1991, ca urmare a procesului de disoluţie a Uniunii Sovietice şi a devenit unul dintre membrii fondatori ai CSI. Prima constituţie postsovietică a fost adoptată pe 28 iunie 1996.

Sursă: www.historia.ro