Autor: Octavian ȚÎCU

Acum o sută de ani, Basarabia trăia un proces istoric singular de tranziție de la orânduirea autocrată rusă la modernizarea europeană și românească, care după toate aparențele a durat aproximativ un deceniu. Pe fundalul actual nefast al evoluției R. Moldova, care după trei decenii de democrație și europenizare rămâne un stat eșuat, fără evoluții spectaculoase în domeniile-cheie de dezvoltare, capacitățile statului român, răvășit de efectele Primului Război Mondial, de a moderniza Basarabia au fost de-a dreptul spectaculoase. Din mai multe puncte de vedere, această operă de modernizare întreprinsă de România în Basarabia interbelică rămâne necunoscută publicului larg. Fie pentru că regimul sovietic a catalogat această perioadă una „de ocupație și exploatare a poporului moldovenesc”, dorind ștergerea completă a memoriei legate de România interbelică, fie deoarece după anul 1991 autoritățile moldovenești, aflate într-o dispută continuă asupra perspectivelor de dezvoltare a statului, au privit trecutul românesc al Basarabiei cel puțin cu rezervă, dacă nu cu ostilitate. Dar nu mai puțin este adevărat faptul, că pe ambele maluri ale Prutului mai persistă o ignoranță față de cunoașterea acestei perioade din istoria României, pe care Basarabia a trăit-o plenar alături de restul românilor.

Foto: moldova.europalibera.org

Reforma justiției în Basarabia după votul Sfatului Țării din 27 martie 1918 s-a realizat în trei etape: 1. martie-octombrie 1918, când s-a menținut autonomia legislativă a Basarabiei, inclusiv a legislației ruse; 2. octombrie 1918 – septembrie 1923, perioada lui Vespasian Erbiceanu, care a fost principalul reformator al sistemului de justiție după model românesc și european; 3. perioada 1923 – 1928, când are loc definitivarea încadrării justiției basarabene în cea românească, prin introducerea procedurii civile și restului codului civil.

Pentru o mai bună înțelegere a acestui proces, de un impact formativ decisiv asupra identității românești din Basarabiei, nu doar din punct de vedere juridic, vom explica câteva aspecte legate de statuarea sistemului legislativ rusesc și situația în domeniul justiției la momentul Unirii.

După anexarea Basarabiei în anul 1812, autoritățile ruse au menținut o anumită autonomie a sistemului judecătoresc local, întărită print-un act legislativ din 29 aprilie 1818, întitulat „Proiect pentru cele mai întâi temelii la Obrazovania ocârmuirii politicești din lăuntrul a Oblastei Basarabiei”. Prin acest regulament, întocmit în cea mai mare parte pe baza legilor și așezămintelor locale, s-a menținut aproape în întregime organizarea veche și rânduielile judecătorești, existente în Moldova la începutul sec. XIX, după cum urmează: a. „Ispravniciile de ocoale”, care cercetau micile dispute dintre țărani; b. „Judecătoriile ținutale”, compuse dintr-un președinte numit și doi judecători aleși, care judecau cauzele mai importante, în mod definitiv, până la 1 000 lei și cu drept de apel pentru sume mai mari; c. „Tribunalul criminalicesc și politicesc (civil)” cu reședința la Chișinău, alcătuit dintr-un președinte și patru sfetnici, care aveau competența de a judeca procesele civile, penale și fiscale, venite în apel de la judecătoriile ținutale; d. „Consiliul Suprem” (Verhovnîi Sovet), întocmit după modelul Divanului din Iași și compus din președinte, care era însuși guvernatorul Basarabiei, din patru membri numiți de împărat și alți șase aleși din rândul boierimii locale. Acest organ judeca apelurile și afacerile criminale și civile de mare însemnătate, servind în același timp și ca instanță de casare și de judecare în ultimul resort.

Normele legislative, după care, la acea epocă, se împărțea dreptatea în Basarabia, norme recunoscute formal și de guvernul rus, erau: Obiceiul pământului, consacrat prin anaforalele Divanului Moldovei, prin vechile cărți domnești și mai ales prin Sobornicescul Hrisov a lui Alexandru Mavrocordat din 1785; Colecția de legi romano-bizantine a lui Armenopol; Prescurtarea pravilelor împărătești a lui Andronache Donici, tipărită la Iași în 1814.

Regulamentul din 1818 a fost desființat și înlocuit prin „Așezământul cârmuirii Oblastei Basarabia” din 29 februarie 1818, care punea capăt autonomiei juridico-administrative de scurtă durată a Basarabiei, introducând rusificarea completă a tuturor instituțiilor ei. Invazia dreptului rusesc în domeniul dreptului local a avut o influență dezastruoasă în Basarabia, a cărei viață juridică a fost întotdeauna cârmuită de principiile dreptului romano-bizantin. Conviețuirea și funcționarea laolaltă a ambelor sisteme legislative era imposibilă, pentru că dispozițiile codului rus contraziceau și excludeau complet normele dreptului local moldovenesc. Spre exemplu, dreptul rusesc împărțea bunurile în patrimoniale și agonisite, fiecare având regim legal special, contrar dreptului roman; în dreptul rusesc bărbatul nu putea administra bunurile dotale și nici percepe veniturile, contrar dreptului local moldovenesc; prescripția romană de 40 de ani din dreptul moldovenesc a fost înlocuită cu prescripția de 10 ani din codul rus, făcând astfel să dispară din conștiința basarabenilor deosebirea între uzurpare (luare cu hapca) și prescripție propriu-zisă, prin stăpânire de bună credință, deoarece în dreptul rusesc și stăpânitorul de rea-credință poate după 10 ani deveni proprietar, etc.

În sudul Basarabiei această stare de lucruri a durat până la 1857, când județele Ismail, Bolgrad și Cahul au fost retrocedate României, prin tratatul de la Paris. Departamentul Dreptății din Iași, prin circulara din 22 mai 1857, referitoarea la „organizarea ramului judecătoresc” punea începuturile revenirii în sudul Basarabiei a justiției românești, reinstalată definitiv odată cu noile coduri de legi unificate sub domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Odată cu reanexarea acestui teritoriu la Imperiul Rus în 1878, erau introduse prin ucazul din 24 ianuarie 1879 instanțele și legislația rusă, dar formularea ambiguă a regulamentului a lăsat loc la mari nedumeriri și controverse, unele instanțe din sudul Basarabiei continuând aplicarea codului civil român, altele judecând procesele civile după codul rusesc. Această ambiguitate legislativă a durat în regiune până la Unirea din 1918.

Foto: moldova.europalibera.org

În ceea ce privește Basarabia, atunci în ajunul evenimentelor din 1917-1918 avem următoarea organizare a instanțelor judecătorești:

1. Judecătoriile de voloste (Volostnoi Sud);
2. Nacialnicii de Zemstvă (zemskie nacialniki);
3. Judecătorii orășenești (Gorodskoi sudia);
4. Judecătoriile de pace (Mirovoi sudia);
5. Congresele judecătorilor de pace (Siezd mirovîh sudei);
6. Tribunalul regional (Okrujnoi sud);
7. Curțile de Jurați;
8. Instituțiunile tutelare și tribunalele orfanicești.

În Basarabia erau 58 de notari, care își aveau reședința lor fie în orașele reședință de județ, fie prin târgușoare mai importante. Aceștia erau numiți de președintele Curții de Apel, după recomandarea președintelui Tribunalului, pe baza unui examen ținut înaintea acestuia și a procurorului.

Citește mai departe: www.moldova.europalibera.org