De-a lungul timpului, istoricii au căutat să deslușească mecanismele care au condus la izbucnirea Primului Război Mondial. În cadrul acestor preocupării, istoricii au studiat și modul în care a acționat împăratul Germaniei Wilhelm al II-lea. Acțiunile sale inconsecvente și dese ori ciudate i-au frapat pe istorici.

Încă din momentul în care a urcat pe tronul Germaniei, Wilhelm al II-lea și-a manifestat în mod clar și public intenția de a deveni părintele absolut al politicii externe a țării sale.

„Biroul Afacerilor Externe? Păi, eu sunt Biroul Afacerilor Externe!”, a exclamat el într-o convorbire. Apoi a subliniat într-o scrisoare către Prințul de Wales, viitorul Eduard al VII-lea, că este „singurul stăpân al politicii germane, iar țara trebuie să mă urmeze oriunde voi merge”.

Implicarea acestuia în politica externă germană a coborât până la intervenția directă în numirea ambasadorilor, uneori susținând anumiți favoriți ai săi, neluând în seamă sfaturile cancelarului și ale Biroului Afacerilor Externe.

Wilhelm al II-lea considera întâlnirile și corespondența cu ceilalți domnitori care făceau parte din „traficul obișnuit dintre monarhii” ca fiind unica sursă de ordin diplomatic care trebuia exploatată pentru a servi intereselor țării sale.

Pe plan intern, Wilhelm al II-lea trecea deseori peste miniștrii responsabili, mai ales în primii ani ai domniei sale, pentru a se consulta cu „favoriții” lui, încuraja conflictele între facțiuni pentru a submina unitatea guvernului și adresa păreri care nu fuseseră discutate în prealabil cu miniștrii sau care erau în contradicție cu politica predominantă.

Planurile ciudate ale lui Wilhelm al II-lea

Ceea ce i-a frapat extrem de tare pe istorici a fost inconsecvența în materie de politică externă a lui Wilhelm al II-lea. Trece extrem de repede și ușor de la un proiect la altul, ba mai mult, a avut și a susținut idei extrem de controversate. De exemplu, la sfârșitul secolului al XIX-lea, a fost foarte încântat de perspectiva creării unei „Germanii noi” în… Brazilia și a cerut nerăbdător ca migrarea către acea regiune să fie încurajată și inițiată cât mai urgent. Bineînțeles, acest plan nu s-a materializat niciodată.

Dar ideile și planurile ciudate ale lui Wilhelm al II-lea au tot continuat să curgă.

„În 1899, l-a informat pe Cecil Rhodes că intenționa să transforme `Mesopotamia` în colonie germană. În 1900, anul în care a avut loc Revolta Boxerilor, acesta a propus ca Germania să trimită un întreg corp de armată în China cu scopul de a dezbina tara.

În 1903, el declara încă o dată că `America Latină este ținta noastră!` și îndemna personalul amiralității – care se părea că nu avea altceva mai bun de făcut – să pună la punct planurile de invazie pentru Cuba, Puerto Rico și New York, planuri de invazie care s-au dovedit a fi o pierdere de timp, având în vedere că (printre altele) statul-major general nu a convenit niciodată să furnizeze trupele necesare. Kaizerului îi veneau idei, se entuziasma, apoi se plictisea sau se descuraja și renunța la ele”, scrie istoricul Christopher Clark în cartea „Somnambulii. Cum a intrat Europa în război în 1914”.

Multiple planuri de alianțe contradictorii

Deși Germania era parte a Triplei Alianțe, împreună cu Austro-Ungaria, Italia și România, Wilhelm al II-lea mai avea tot felul de proiecte de alianță: pentru o alianță cu Rusia și Franța împotriva Japoniei și a Marii Britanii; cu Rusia, Marea Britanie și Franța împotriva Statelor Unite ale Americii; cu China și cu America împotriva Japoniei și a Triplei Antante sau cu Japonia și cu Statele Unite ale Americii împotriva Antantei.

„În toamna anului 1896, într-o perioadă când relațiile dintre Marea Britanie şi Germania se relaxaseră ca urmare a tensiunilor legate de statutul Republicii Transvaal, kaizerul a propus o ligă continentală cu Franța și cu Rusia împotriva Marii Britanii pentru apărarea comună a posesiilor coloniale”, precizează Christopher Clark.

În contradicție cu politica germană

Wilhelm al II-lea nu s-a mulțumit doar să facă planuri ciudate, ci uneori intervențiile lui se opuneau direcției în care mergea politica oficială, alteori o susțineau; uneori depășeau limitele, transformându-se într-o parodie.

„În 1890, când Biroul Afacerilor Externe încerca să răcească relațiile cu francezii, Wilhelm al II-lea încerca să le apropie din nou; la fel a procedat și în timpul Crizei din Maroc din 1905 – în timp ce Biroul Afacerilor Externe făcea presiuni asupra Parisului, Wilhelm i-a asigurat pe unii generali străini, pe jurnaliști și pe un fost ministru francez că își dorea o reconciliere cu Franța și că nu avea nici cea mai mică intenție de a risca izbucnirea unui război pentru Maroc”, menționează Christopher Clark .

Oricum politica și acțiunile ciudate ale lui Wilhelm al II-lea au continuat chiar și în vara anului 1914, când a început Primul Război Mondial, însă rămâne greu de cuantificat cât au contribuit aceste acțiuni la instalarea unui climat tensionat în Europa și apoi la izbucnirea războiului.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Cum au devenit dușmani Rusia și Germania. Împăratul Wilhelm al II-lea: „Relațiile s-au încheiat pentru totdeauna!”

Cum a încercat primul împărat al Chinei să găsească elixirul nemuririi?

O întâlnire ciudată: împăratul Wilhelm al II-lea și țarul Nicolae al II-lea

Teodora din Bizanț: de la curtezană la împărăteasă. Revoluția femeilor în Imperiul Roman de Răsărit

Articolul Cât de periculos poate fi un împărat imprevizibil? apare prima dată în Descopera.