Introducere: Un context istoric tumultuos

Anul 1918 a fost marcat de mari schimbări politice și sociale în Europa, pe fondul prăbușirii Imperiului Austro-Ungar. În Bucovina, o regiune multietnică și strategică, tensiunile dintre comunitățile românești și ucrainene au escaladat, fiecare tabără căutând să-și definească viitorul politic.

La 27 octombrie 1918, românii din Bucovina, conduși de liderul lor, Iancu Flondor, au făcut un pas hotărâtor spre unirea cu România, rupând definitiv legăturile cu Imperiul Austro-Ungar. Pe de altă parte, Consiliul Național Ucrainean, susținut de o parte semnificativă a populației și de forțe externe, a revendicat provincia pentru Ucraina. Acest conflict politico-militar a fost un capitol esențial în drumul Bucovinei către unirea cu România, proclamată la 28 noiembrie 1918.

Adunarea Constituantă și ruptura de Imperiul Austro-Ungar

Pe 27 octombrie 1918, membrii români ai Dietei Bucovinei, împreună cu deputații români din Viena, au format Adunarea Constituantă. Acest act politic semnifica o declarație de independență față de Imperiul Austro-Ungar, aflat în dezintegrare. Prin crearea Consiliului Național Român, românii din Bucovina își afirmau dreptul de a decide viitorul provinciei, într-un moment în care incertitudinea domina Europa Centrală și de Est.

Adunarea Constituantă a fost susținută de lideri marcanti, cel mai important fiind Iancu Flondor, care și-a asumat rolul de lider al mișcării de unificare. Prin acest gest, românii au arătat hotărârea lor de a-și alătura destinul cu cel al Regatului României.

Consiliul Național Ucrainean: Un rival puternic

În toamna anului 1918, la Cernăuți, în paralel cu mișcările românești pentru unirea cu România, ucrainenii au constituit Consiliul Național Ucrainean, o organizație politică ce revendica drepturi asupra Bucovinei. Acesta s-a format ca parte a unui proces mai amplu prin care ucrainenii încercau să creeze un stat național independent în urma colapsului Imperiului Austro-Ungar. Revendicările lor vizau întreaga Bucovină, bazându-se pe argumentul proporției semnificative de ucraineni în populația provinciei. Conform recensământului oficial, ucrainenii reprezentau aproape 40% din populația Bucovinei, fiind concentrați în special în partea de nord a regiunii.

Liderii ucraineni din Bucovina erau influențați de mișcările naționaliste din Galiția și din Ucraina de Vest, unde se formase deja un Consiliu Național al Ucrainei de Vest. Acesta a oferit sprijin politic și militar mișcării ucrainene din Bucovina, consolidând aspirațiile acestora de a anexa provincia la viitorul stat ucrainean. În acest context, Consiliul Național Ucrainean din Cernăuți a devenit o organizație militantă, bine coordonată și sprijinită logistic de către detașamente de legionari ucraineni, trimiși din afara Bucovinei pentru a destabiliza situația.

Revendicările ucrainene și strategia lor politică

Ucrainenii și-au concentrat revendicările asupra Bucovinei pe baza proximității geografice și a prezenței lor numerice în regiune. Liderii Consiliului Național Ucrainean susțineau că nordul Bucovinei, locuit predominant de ucraineni, ar trebui să fie inclus în Ucraina de Vest. În plus, prin alianța cu structurile politice din Galiția, aceștia căutau să transforme întreaga Bucovină într-un teritoriu ucrainean unificat.

Din punct de vedere strategic, Consiliul Național Ucrainean a încercat să profite de vidul de putere creat de prăbușirea Austro-Ungariei. Ei au adoptat o strategie de preluare rapidă a controlului instituțional și militar, organizând manifestații de masă și ocupând clădiri administrative importante din Cernăuți și alte orașe din nordul Bucovinei. Aceste acțiuni aveau scopul de a demonstra superioritatea lor politică și de a crea un fapt împlinit, impunând realități pe care guvernele externe să le recunoască ulterior.

Polarizarea populației din Bucovina

Acțiunile Consiliului Național Ucrainean au dus la o polarizare accentuată a populației din Bucovina. Comunitatea românească, majoritară în sudul provinciei, s-a opus ferm revendicărilor ucrainene, considerând că întreaga Bucovină aparține istoric și cultural spațiului românesc. În același timp, germanii și evreii din provincie au adoptat o poziție precaută, evitând să sprijine una dintre tabere, dar pledând pentru stabilitate și ordine.

În nordul Bucovinei, unde populația ucraineană era majoritară, sprijinul pentru Consiliul Național Ucrainean era considerabil. Această zonă a devenit rapid un centru al tensiunilor, mai ales după ce legionarii ucraineni, susținuți de Consiliul Național din Ucraina de Vest, au preluat controlul mai multor localități. Confruntările dintre ucraineni și români nu s-au limitat la spațiul politic; ele s-au extins în comunități și în viața de zi cu zi, contribuind la un climat de nesiguranță.

Intervenția legionarilor ucraineni și intensificarea conflictului

Sprijinul militar oferit de Ucraina de Vest a jucat un rol crucial în planurile Consiliului Național Ucrainean. Detașamentele de legionari ucraineni au fost mobilizate pentru a consolida poziția ucrainenilor în Bucovina, preluând controlul asupra instituțiilor strategice și ocupând puncte-cheie din Cernăuți. Acești legionari erau bine organizați și disciplinați, ceea ce le-a permis să acționeze rapid în vederea instaurării unui control militar al regiunii.

Intervenția legionarilor a amplificat tensiunile dintre ucraineni și români, generând conflicte violente în unele zone. De asemenea, prezența acestora a creat o stare de nesiguranță generală în rândul populației multietnice, contribuind la escaladarea conflictului. În fața acestei amenințări, Consiliul Național Român a decis să solicite sprijinul armatei române pentru a restabili ordinea.

Reacția Consiliului Național Român

În fața acțiunilor tot mai agresive ale Consiliului Național Ucrainean, liderii românilor din Bucovina au intensificat eforturile pentru a-și proteja drepturile asupra provinciei. Iancu Flondor, liderul necontestat al mișcării românești, a jucat un rol esențial în mobilizarea sprijinului intern și internațional pentru cauza românilor.

Consiliul Național Român a argumentat că întreaga Bucovină aparține istoric și cultural spațiului românesc, fiind parte a Moldovei medievale. În plus, românii susțineau că majoritatea populației provinciei era favorabilă unirii cu România, iar revendicările ucrainene erau nejustificate.

Sprijinul armatei române, solicitat de Consiliul Național Român, s-a dovedit a fi decisiv. La începutul lunii noiembrie 1918, trupele române, conduse de generalul Iacob Zadik, au intrat în Cernăuți pentru a preveni escaladarea conflictului și a asigura protecția populației românești.

Impactul competiției româno-ucrainene asupra unirii Bucovinei

Conflictul dintre Consiliul Național Ucrainean și Consiliul Național Român a evidențiat fragilitatea situației din Bucovina în 1918. În timp ce ucrainenii încercau să-și extindă influența asupra regiunii, românii s-au mobilizat eficient pentru a-și apăra drepturile.

Acțiunile Consiliului Național Ucrainean au fost un obstacol major în calea procesului de unificare, dar determinarea românilor, sprijinul armatei române și leadershipul lui Iancu Flondor au contracarat cu succes această amenințare. Tensiunile dintre cele două tabere au lăsat însă urme adânci în regiune, subliniind complexitatea relațiilor interetnice din Bucovina.

În final, victoria Consiliului Național Român și proclamarea unirii Bucovinei cu România pe 28 noiembrie 1918 au reprezentat un moment istoric definitoriu, consfințind înfrângerea planurilor Consiliului Național Ucrainean. Acest eveniment rămâne un simbol al luptei pentru unitate națională și al succesului românilor în fața provocărilor externe

Iancu Flondor: Liderul mișcării românești

Un personaj cheie în acest context a fost Iancu Flondor, liderul românilor din Bucovina. Avocat, politician și un adept al valorilor naționale, Flondor a fost motorul principal al mișcării de unificare. El a reușit să mobilizeze atât populația, cât și elitele românești, pentru a susține unirea cu România.

Iancu Flondor a negociat cu autoritățile vremii și a coordonat răspunsul românilor la revendicările ucrainene. El a avut un rol esențial în organizarea Adunării Constituante și în proclamarea Unirii Bucovinei pe 28 noiembrie 1918. Datorită eforturilor sale, unirea a devenit un fapt împlinit, recunoscut ulterior pe plan internațional.

Proclamarea Unirii Bucovinei cu România

Pe 28 noiembrie 1918, la Palatul Mitropolitan din Cernăuți, Congresul General al Bucovinei a proclamat „unirea necondiționată și pentru totdeauna a Bucovinei, în vechile ei hotare, cu Regatul României.” Decizia a fost adoptată cu o largă majoritate, reflectând voința românilor și a altor comunități din provincie.

Această zi a marcat sfârșitul unei perioade de incertitudine și începutul unui nou capitol pentru Bucovina. Prin actul unirii, provincia și-a reafirmat legătura istorică și culturală cu restul țării.

Reacții internaționale și recunoaștere

Unirea Bucovinei cu România a atras atenția marilor puteri și a devenit subiect de dezbatere la conferințele de pace de la Paris din 1919-1920. Franța și Marea Britanie au sprijinit acest act, considerând România un partener important în stabilizarea Europei de Est.

Totuși, Ucraina a contestat unirea, revendicând nordul Bucovinei. În ciuda acestor dispute, actul unirii a fost recunoscut internațional, consolidând poziția României ca stat național unitar.

Moștenirea istorică a anului 1918

Concurența româno-ucraineană la Cernăuți în 1918 a evidențiat complexitatea procesului de unificare a Bucovinei cu România. Cu toate provocările, românii din Bucovina au reușit să își îndeplinească idealul național, grație leadershipului inspirat al lui Iancu Flondor și sprijinului oferit de armata română.

Unirea Bucovinei a fost un moment esențial în realizarea Marii Uniri, completând procesul de reîntregire a țării alături de Basarabia și Transilvania. Moștenirea acestui act rămâne un simbol al solidarității și determinării naționale, fiind celebrată în fiecare an pe 28 noiembrie.

Concluzie: Lecții de unitate și curaj

Anul 1918, marcat de concurența româno-ucraineană la Cernăuți, a demonstrat importanța unității și a leadership-ului în momente de criză. Decizia românilor din Bucovina de a-și alătura destinul cu cel al României rămâne o inspirație pentru generațiile actuale.

Astăzi, acest moment istoric este sărbătorit ca un exemplu al luptei pentru identitate națională și al curajului de a revendica drepturile istorice. Bucovina, cu toată diversitatea sa culturală și etnică, continuă să fie un simbol al unității și al valorilor naționale românești.