Domnia lui Traian marchează debutul unui nou episod din fascinanta istorie a Imperiului Roman. Este începutul unei noi dinastii, cea a Antoninilor, şi a celei mai prospere perioade a Imperiului, percepută de textele antice ca „secolul de aur al Antoninilor” sau perioada „bunilor împăraţii”. Percepţia aceasta nu a apărut de la sine, ci a fost impusă în mentalul colectiv de o ideologie imperială puternică, dezvăluită publicului printr-o propagandă asiduă şi rafinată.

O nouă ideologie şi o propagandă puternică sunt liniile directoare ale oricărui început de dinastie. Precum Augustus şi Vespasian înaintea sa, Traian a trebuit să-şi legitimeze poziţia extraordinară în cadrul statului roman. Spunem poziţie extraordinară deoarece, din punct de vedere formal, statul roman era încă o republică, iar funcţia de împărat nu era una oficială şi cu atât mai puţin permanentă. 

Poziţia împăratului în lumea romană 

Soluţia găsită de Augustus pentru a împăca mentalul roman, care respingea categoric monarhia, cu nevoia unui conducător suprem care să asigure unitatea şi stabilitatea statului a fost nu să creeze o nouă magistratură supremă, ci, pur şi simplu, să concentreze în mâinile sale diferitele pârghii ale puterii. Astfel, dominarea politicii senatoriale era asigurată prin poziţia sa de princeps senatus, iar cea a politicii la nivelul plebei, de poziţia de tribun al plebei. Din punct de vedere militar, Augustus a primit imperium maius et infinitum, puterea militară, executivă, pe viaţă (de la acest cuvânt ni s-a transmis peste timp, şi cu sens parţial schimbat, termenul de împărat).

Politica sa religioasă a fost extrem de subtilă şi a pus bazele ideologiei imperiale pe întreaga perioadă a Principatului. În primul rând, Augustus a primit titlul de pontifex maximus, „cel mai mare făcător de punţi”, adică marele preot ce crea legătura comunităţii de cetăţeni cu zeii protectori ai statului. Această funcţie îl făcea pe deţinător sacrosanct, inviolabil, atins de divinitate. Acelaşi caracter îl avea împăratul şi prin funcţia de tribun al plebei, iar titlul adoptat (şi preluat apoi de toţi împăraţii romani), Augustus, avea în sine un caracter sacru, legat de practica auguratului.

Primul împărat este cel care a pus bazele cultului imperial – un cult dedicat efectiv persoanei împăratului, iniţial celui mort, apoi chiar celui în viaţă. În cele din urmă, împăratul a primit titlul onorific de pater patriae, ce îi conferea calitatea de părinte şi preot al comunităţii de cetăţeni şi îl consfinţea ca pe conducătorul de drept al acesteia. Toate aceste elemente l-au impus pe Augustus ca personaj divin, cu capacităţi personale extraordinare, care îi permiteau să conducă toată lumea civilizată şi îl aşezau deasupra muritorilor, dar nu pe aceeaşi treaptă cu zeii tradiţionali.

Citește mai departe în https://historia.ro/sectiune/general/pacea-bogatia-si-gloria-imperiului-depindeau-de-572165.html